Connect with us

Neurochirurg român, repară creiere din întreaga lume

Neurochirurg român, repară creiere din întreaga lume

A realizat peste 880 de operații pe creier devenind unul din cei mai importanți neurochirurgi ai lumii şi trăieşte în anonimat, la Cluj. Q Magazine l-a găsit !

Ce înseamnă să fii medic?

Să fii în postura acelui om de care se leagă speranţa cea mai de preţ a oamenilor: speranţa la sănătate, speranţa la viaţă… Nicio altă profesie nu oferă graţia divină a relaţiei cu un om în ochii căruia speranţa şi disperarea, frica şi încrederea, se îngemănează. Şi nu există răsplată, nu este bucurie mai mare decât aceea de a aduce zâmbetul pe chipul unui om aflat în suferinţă. Iar când faci acest lucru în fiecare zi înseamnă că eşti un om împlinit. Sunt clipe magice pe care nicio altă profesie nu are privilegiul de a le trăi, relaţia medic-pacient nu poate fi reprodusă la nicio altă scară. Iar această relaţie nu poate fi înţeleasă pe deplin decât de cei aleşi să o trăiască.

Cum ați devenit medic? Destin sau har?

Nu ştiu, copil fiind, să fi avut alt vis decât acela de a fi medic, „atunci când voi fi mare”. Am avut șansa să vin pe lume într-o familie în care unul din chipurile legendare a fost bunicul meu, un om pe care nu l-am cunoscut, dar despre care mi s-a povestit, un om pe care l-am descoperit din poze, și pe care mai mult mi l-am imaginat. Medic de excepție, cu studii efectuate la Budapesta și Berlin, un om despre care îmi povesteau părinții mei că se apleca cu aceeași dăruire atât asupra celor săraci cât și asupra celor avuți. După o carieră de medic militar, după Marea Unire, s-a orientat spre patologia pediatrică, devenind un medic pediatru foarte căutat în Târgu Mureș, acolo unde a profesat până la sfârșitul vieţii. A fost apoi fratele tatălui meu, medic militar, care a reușit să devină un nume în medicina internă a Spitalului Militar Sibiu, unde a profesat până la pensionare, fiind multă vreme comandant adjunct al Spitalului. În acest context nu a fost greu pentru mine să aleg de timpuriu cariera de medic. Sunt la a treia generație de medici în familia mea, dar tradiția nu se oprește aici pentru că fiul meu, Alexandru, este student în anul 6 la medicină.

A terminat facultatea cu 10,50

Ce v-a determinat să alegeți neurochirurgia?

Cred că eu și neurochirurgia „ne-am dat întâlnire”. Eram elev la liceu, în clasa a X-a, la un liceu din Miercurea Ciuc, când, într-o zi, am citit un articol în revista „Ştiință și Tehnică”. Era un articol despre creier, despre posibilitățile oferite de noul mijloc de investigație introdus atunci, „Computer Tomografie”. A fost „dragoste la prima vedere”, mi s-a părut fascinant să poți să operezi pe creier. Până atunci nu auzisem despre așa ceva, nu îmi puteam imagina cum poți să atingi ceva ce definește viața… De aici încolo, lucrurile au decurs relativ simplu: am făcut tot ce a depins de mine ca să îmi ating țelul. Am intrat la facultate cu unicul gând de a face, ca specializare, Neurochirurgia. Cea mai simplă cale, în acele vremuri, era să învăț cât mai bine, să obțin media cea mai mare, pentru că atunci, cei care terminau facultatea cu 10 erau reținuți în învățământ , în universitate. Așa ca indiferent ce materii aveam de studiat, că era vorba de Anatomie sau Socialism Ştiințific, Fiziopatologie sau Economie Politică, m-am străduit să obțin notă maximă. Și am obținut-o, pentru că am terminat facultatea în 1986 cu media 10. De fapt cu 10,50, pentru că studenții care aveau și activități extracuriculare importante, iar eu am fost 4 ani vice-președinte cu activitatea cultural-educativă, dar mai ales „Șeful” brigăzii artistice a IMF (Institutul de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca), primeau un bonus de 0,5 puncte la media finală.

Aţi avut un mentor?

Da. Se întâmpla în vacanța dintre anul 2 și 3 când, cu ajutorul profesorului meu de Anatomie, regretatul Victor Ciobanu, care îmi cunoștea dorința de a face neurochirurgie, am fost prezentat domnului Dr. Gheorghe Mureșan, cel care avea să-mi devina mentor. La prima întâlnire, pe holul de la parterul clinicii, mi-a spus: «Dacă vrei să faci neurochirurgie, atunci te duci și te tunzi, îți iei un costum alb, papuci de clinică și te prezinți la mine». A doua zi, tuns regulamentar și îmbrăcat în alb din cap până în picioare, m-am prezentat din nou, iar când m-a văzut, Dr. Mureșan m-a întrebat: «tu cine eşti?». Uşor descumpănit, i-am răspuns că sunt cel căruia i-a spus să se tundă și să vină îmbrăcat cum trebuie dacă vrea să facă neurochirurgie. «Atunci poate că o să iasă ceva de capul tău», a fost replica domnului doctor. Din acel moment viața mea s-a legat de Neurochirurgie, mi-am petrecut timpul liber şi vacanțele în clinica de neurochirurgie. Eram pe atunci un fenomen singular, eram „copilul de trupă” al clinicii, mi se spunea „Junior”.

Să nu lăsam ca teama de a face ceva pentru a nu greși să învingă curajul de a face tot ce se poate pentru a salva o viață…

În aceeaşi perioadă aţi cunoscut-o şi pe soţia dumneavoastră…

Trebuie să recunosc că am fost un privilegiat al sorții întâlnind în aceeași perioadă cei doi piloni care mi-au definit viața personală și profesională. Am crescut împreună cu soția mea, Emese, și împreună cu Neurochirurgia. Soția nu numai că mi-a înțeles pasiunea, dar m-a și sprijinit în mod constant în realizarea visului meu, trecând de multe ori propria carieră pe plan secund, fără însă a o neglija.

Un doctor al recordurilor

Anul trecut ați făcut 880 de operații pe creier. Sunt puțini neurochirurgi care ajung să efectueze atât de multe operaţii…

Nu doar pe creier! Am făcut şi pe coloana vertebrală, pe măduva spinării, pe sistemul nervos, în general. Trebuie să recunosc că această cifră, la fel ca și cele din ultimii 6-7 ani, care n-au scăzut sub 700 de operații/an, este aproape incredibilă pentru un neurochirurg din Europa Occidentală sau SUA. Însă nu țin neapărat să mă laud cu asemenea cifre și nici nu-mi propun să bat noi și noi recorduri. Încerc să ajut cât mai mulți oameni. Nu aș fi ajuns aici dacă un procent extrem de mare al celor care au venit ca pacienți în clinică nu ar fi plecat acasă bine sau foarte bine. Dacă rezultatele intervențiilor chirurgicale nu ar fi fost foarte bune nu m-ar fi căutat un număr atât de mare de pacienți.

De fiecare dată, la început de an, îmi propun să reduc numărul de operații pentru că este greu și pentru mine să petrec atâtea sute de ore în operație. Dar de fiecare dată , atunci când fac bilanțul anului care a trecut, constat că am operat, dacă nu la fel, atunci ceva mai mult ca în anul precedent. Și asta pentru că mi-e greu să refuz un om care mă roagă să-l ajut. Și care îmi spune că el așteaptă cât este nevoie doar să fie operat de mine. Cum poți să refuzi un părinte disperat care te imploră să-i operezi copilul? Sau cum să spun «nu» unui prieten, unui confrate, unui om simplu sau unei vedete că sunt prea ocupat ca să-l operez?

1109

Nu mă întâlnesc în fiecare zi cu moartea, ci cu posibilitatea de a prelungi sau chiar a reda viața.

Şi aşa aţi ajuns să ,,reparați” creiere din întreaga lume…

Am avut pacienți din țară și din străinătate, aceștia din urmă, cei mai mulți, având rădăcini sau rude în țară. Am avut și mulți pacienți care au ales să se trateze în afară și au fost îndrumați de colegi de-ai mei să revină în țară, la Cluj. Dar acest aspect este mai puțin important, din punctul meu de vedere. În fața bolii, oamenii nu sunt nici celebri, nici vestiți, sunt doar oameni a căror unică dorință și speranță este să se facă bine. Durerea nu este mai mică sau mai mare, suferința nu este mai puțină și nici spaima mai redusă dacă ești celebru. De aceea mă aplec asupra pacienților mei în mod egal, cu aceeași căldură și dăruire, indiferent că este un copil abandonat de familie sau cineva de care se interesează toată lumea. Şi nu prea ies „pe sticlă” să dezvălui mari succese asupra unor celebrități. Cred cu tărie că în acele momente discreția este mai importantă şi respect confidențialitatea diagnosticului pacientului, oricine ar fi el. Nu fac medicină la televizor, nu îmi etalez succesele în presă. Atunci când salvezi o viață faci bine pacientului dar, implicit, faci bine familiei, rudelor, prietenilor. Multiplicați binele făcut la peste 12.000 de pacienți cu numărul tuturor celor apropiați și veți vedea cât bine la scară națională poate face un chirurg. Și ca mine sunt mulți, foarte mulți neștiuți.

Lecția bunătății nu este opțională în medicină

De ce ați ales să rămâneți în România?

În primul rând pentru că această țară și această școală m-au ajutat să-mi îndeplinesc visul. Nu cred că aș fi putut obține mai mult în afară decât am obținut rămânând acasă și ajutând cetățenii acestei țări. Am fost format într-o şcoală de medicină de o calitate unanim recunoscută și am avut șansa să contribui și eu la formarea de noi și noi generații de medici. În această clinică mi-am petrecut „copilăria” în neurochirurgie și pe măsură ce am „crescut” am contribuit la dezvoltarea clinicii, astfel că dintr-o micuță clinică de provincie, în mai puțin de 10 ani, a devenit un centru recunoscut atât pe plan național, cât și internațional, o adevărată școală de neurochirurgie.

În această școală am fost binecuvântat cu modele de excepție și, la rândul meu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare gând, modelez în caracterul discipolilor mei lor dorința de a face bine aproapelui lor, puterea de a distinge ce este bine de ce este greșit, căile prin care cel, până mai ieri un necunoscut, să devină aproapele tău, ascultându-i și înțelegându-i durerea, sădind speranța și alungându-i spaimele, pavând cu grijă și iubire un drum pe care, pentru o vreme, îl vom străbate împreună. Și nu în ultimul rând făcându-l să înțeleagă că este Unic, dar nu Singur în suferința lui. Le arăt discipolilor mei că lecția bunătății nu este opțională în medicină iar examenul îl dau în fiecare zi. Aici am înțeles cât de important este să întoarcem privirea de la noi și să privim în jur, să înțelegem că dincolo de Mine este NOI. Aici am înțeles că important e să dăruiești nu atât din ce ai, ci mai ales din ceea ce ești.

Ce sfaturi le dați tinerilor medici care vor să plece din ţară?

Tinerilor care doresc să plece să lucreze în afara ţării am să le relatez ceea ce am trăit în urmă cu 3 ani. Am făcut parte din delegația României la Conferința româno-iordaniană organizată de medici iordanieni, foști absolvenți ai facultăților de medicină din România. Am fost primiți cu cele mai înalte onoruri, bucuria gazdelor fiind nedisimulată. Explicația a fost cât se poate de simplă: «Dumneavoastră sunteți reprezentanții unei țări care ne-a oferit o profesie, ne-a oferit nu doar o diplomă, ci ne-a făcut oameni!». A fost o lecție despre cum ar trebui să ne privim țara, despre cum ar trebui să apreciem efortul pe care școala îl face pentru ca să ajungem oameni! Și o lecție despre recunoștință.

Medicul își trăiește viața într-un anonimat deplin

Mulţi pleacă şi din cauza condiţiilor din spitalele din România…

Sunt foarte puţini cei care ajung să lucreze în centre medicale de vârf, cei mai mulți umplu golurile lăsate de medicii din țările respective în localități obscure în care condițiile nu diferă mult de spitalele municipale de la noi, spitale în care în ultimii ani s-au făcut eforturi pentru o dotare corespunzătoare. Sau umplu golurile din rețeaua de medicină primară. Același lucru însă îl pot face și acasă. Motivele reale cred că sunt venitul lunar și statutul pe care medicul îl are în societățile respective. Dacă în ceea ce privește veniturile, lucrurile par să se îndrepte și la noi, privitor la statutul medicului, cred că nu ajung doar măsurile administrative sau cele legislative.

Cum se împacă ce spuneţi dumneavoastră cu imaginea doctorului şpăgar, mereu pregătit să evalueze viaţa pacientului în bani?

Prea mult timp, prea mulți ani, a fost indusă în opinia publică imaginea medicului incompetent și șpăgar, izvor al nerealizărilor din sistemul sanitar. Imensa majoritate a medicilor, indiferent de faptul că vorbim de medicina de familie, de cea de urgență, de ambulatorii sau spitale, își desfășoară activitatea cu profesionalism și dăruire, într-o deplină discreție. Medicul își trăiește viața într-un anonimat deplin, faptele lui bune, uneori chiar miraculoase, sunt nevăzute pentru cei mulți. În schimb greșelile lui sunt gravate cu dușmănie pe toate fițuicile purtate de vântul vrajbei noastre, vinovăția lui fiind declamată înainte chiar să fie lăsat să vorbească. Să încercăm așadar să nu lăsăm zgomotul de surle şi trâmbiţe să acopere ruga omului aflat în suferinţă. Să nu lăsăm ca teama de a face ceva pentru a nu greşi, să învingă curajul de a face tot ce se poate pentru a salva o viaţă…

Noi medicii, suntem doar oameni dăruiți cu mai mult sau mai puțină pricepere să ajutăm oamenii să se mai bucure o vreme de miracolul vieții.

Cum vedeți relația cu moartea, cu care vă întâlniți zilnic pe masa de operație… este o întâlnire pe care o priviți cu teamă sau ca pe o provocare?

Vedeți, aici am un punct de vedere diferit. Nu mă întâlnesc în fiecare zi cu moartea, ci cu posibilitatea de a prelungi sau chiar a reda viața. Lucrez în fiecare zi într-un domeniu în care graniţa dintre spiritual şi organic nu poate fi trasată, un domeniu în care tot ceea ce trăim şi simţim îşi găseşte oglindirea, un domeniu pe care suntem încă departe de a-l înţelege: creierul omului. Lucrând asupra unui subiect atât de delicat, asupra a ceea ce definește viața, așa cum o percepem, neurochirurgul este asemeni unui jongler care merge pe invizibilul fir care separă viaţa de neant. Dar nu pornesc niciodată la drum cu gândul că voi eșua. De fiecare dată sunt întrebat care sunt riscurile intervenției chirurgicale. Răspunsul este relativ simplu: le spun pacienților mei că dacă nu se efectuează operația, nu există nici un risc. Știm sigur, fără nici o urmă de îndoială, către ce se îndreaptă într-un orizont de timp relativ scurt. Alternativa este operația, și ceea ce pot să garantez este că voi face tot ce ține de mine că să le redau o viață normală sau cât mai apropiată de normal. Îndoiala nerostită de cele mai multe ori, dar pe care o intuiesc la cei mai mulți dintre pacienții mei este: «Voi mai fi eu la fel, voi mai fi eu același după ce mă vei opera pe creier?». Experiența miilor de cazuri îmi spune că de cele mai multe ori răspunsul este DA, că va fi la fel, că va fi același. Este acesta un miracol? Eu cred că nu, cred că suntem cu toții simpli martori la singurul miracol adevărat, miracolul vieții. Noi, medicii, suntem doar oameni dăruiți cu mai mult sau mai puţină pricepere să ajutăm oamenii să se mai bucure o vreme de miracolul vieții.

Continue Reading
30 Comments

30 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

More in Actual

To Top