Povestea neştiută a celor două submarine construite la Galaţi: Marsuinul şi Rechinul. Din mândria ţării au ajuns direct la fier vechi

0

Construite la Galaţi, la cel mai mare şantier naval din acele timpuri, submarinele Marsuinul şi Rechinul au devenit operaţionale în primavara anului 1944. N-au participat la Al Doilea Război Mondial, dar au contribuit, parţial, la Operaţiunea „60.000”, care presupunea evacuarea soldaţilor germani şi români din Crimeea.

 

Galaţiul este aşezat la confluenţa a trei ape: Dunărea, Siretul şi Prutul, la 80 de mile de Marea Neagră. Cum căile rutiere s-au dezvoltat destul de târziu, iar când au apărut erau greu practicabile şi nesigure, era normal ca în această zonă să se dezvolte sectorul de construcţii navale.
 
Anul 1938, considerat de istoricul gălăţean Paul Păltănea un an de vârf al dezvoltării industriale a României, se caracterizează printr-o febrilă campanie de investiţii şi de extindere a suprafeţei Şantierului Naval Galaţi – Societate Anonimă, toate lucrările de extindere fiind declarate „Lucrări de urgenţă, utilitate publică, în interesul apărării ţării”. În acest fel, şantierul se pregătea intens pentru construirea celor două submarine, Marsuinul şi Rechinul.
 
De fapt, marina românească a avut în dotare un total de nouă submarine, dintre care opt au luptat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cele mai cunoscute fiind „Delfinul”, „Marsuinul” şi „Rechinul”. Dacă primul a fost realizat mai devreme, în oraşul italian Fiume, celelalte două au fost asamblate la Galaţi. Acestea din urmă au fost cu mult mai performante decât „Delfinul” şi au fost devenit operaţionale la sfârşitul războiului, în 1944.
 
Submarinul Rechinul, înainte de lansare. Foto: anconav.ro
 
Submarinul „Rechinul” a fost cel care a avut cea mai lungă misiune militară a vreunui submarin românesc (15 iunie – 29 iulie 1944) – o misiune de recunoaştere a portului Novorosiysk. De asemenea, a ajutat la evacuarea armatelor române şi germane din Peninsula Crimea. Submarinul „Marsuinul” a devenit operaţional cu câteva luni înainte de întoarcerea armelor. Însă a fost urmărit de ghinion şi de noroc în acelaşi timp. În singura misiune avută chiar în prima zi când a ieşit în larg a fost confundat cu un submarin sovietic de o navă germană şi vânat întreaga zi. A doua zi, istoria se repetă, dar cu un avion german de această dată. Submarinul scapă nevătămat şi se îndreaptă spre portul turcesc Zonguldak. Între 14 şi 22 mai e atacat aproape zilnic de navele sovietice pe când încerca să intre în portul sovietic Batumi, ba chiar o torpilă trece milimetric pe lângă el. Pe 27 mai ajunge în portul Constanţa şi va fi confiscat de URSS, după 23 august.
 
Cum au fost construite
 
Între 1938 – 1944 pe lângă cele 65 de nave civile, la Şantierul Naval Galaţi SA sunt construite şi 11 nave militare: lansatorul de mine „Amiral Murgescu”, cu două motoare de 1.000 CP, submarinul S1 „Marsuinul”, cu şase tuburi de lansare torpile (patru tuburi în prova şi două în pupa), submarinul S2 „Rechinul”, cu patru tuburi de lansare torpile (două tuburi în prova şi două în pupa), patru vedete rapide, patru dragoare. Pe lângă acestea, la malul Dunării au fost construite şi mai multe submarine de mici dimensiuni, denumite „de buzunar”, cu un echipaj de două persoane. Acestea erau construite pe Dunărea de Sus şi trebuia să fie terminate la Şantierul Naval Galaţi (veneau culcate la orizontală pe o plută din lemn). Aici erau puse pe linia de plutire, aduse în stare de funcţionare, făcute probele de marş, după care plecau spre Marea Neagră.
 
Tunul este montat pe S2. Foto: anconav.ro
 
Printre cei care au participat la asamblarea celor două submarine este şi inginerul Anton Praisler, care deşi avea doar 15 ani la vremea respectivă, îşi aminteşte foarte bine multe dintre operaţiuni. 
„Subansamblele pentru aceste submarine proveneau de la Reich-ul german. Au fost aduse în şantier pe bucăţi, cel mai probabil cu trenul, şi asamblate la noi. Şi motoarele, la fel. La Galaţi, totul s-a făcut prin nituire, nu era pe atunci sudură. Aveau un oţel special”, povesteşte inginerul Anton Praisler, care împlineşte anul acesta 90 de ani. De la un unchi de-al său (Alexandru Preussler, specialist în motoare diesel al Întreprinderii MAN Germania) a aflat şi istoria motoarelor celor două submarine.
 
„Au fost făcute la Augsburg. Unul din fraţii tatălui meu, care fugise în străinătate, a ajuns din Grecia în Germania, la Augsburg, unde a devenit un bun inginer de motoare. Întâmplarea face ca acest unchi al meu să fie trimis cu motoarele pentru a fi montate pe submarinele de la Galaţi. Aşa a stat la noi mai bine de un an”, îşi mai aminteşte inginerul gălăţean, care de-a lungul anilor a fost directorul Şantierului Naval Mangalia, dar al celui din Brăila.
 
Pe cala betonată, cu patru locuri, au început să fie construite cele două submarine şi „puitorul” de mine „Amiral Murgescu”. A patra navă în construcţie era un cargou de 4.000 de tone, pus strategic cu faţa la Dunăre ca să nu se vadă cum se construiau cele două submarine. Inginerul Praisler spune că până la urmă, acest cargou, construit la Turnu Severin, a fost tăiat şi dat la fier vechi deoarece era prost conceput. 
 
 
Planurile celor două submarine erau făcute în Germania. Chiar dacă era o lucrare militară, constructorii nu se ascundeau foarte tare, cu excepţia cargoului pus de lungul Dunării, chiar în faţa submarinelor.
 
„Documentele de construcţie erau ţinute în secret şi erau date doar anumitor persoane. Eu am lucrat pentru nave militare şi ştiu: am lucrat la construcţia unei nave americane care se ocupa de strângerea minelor de pe Dunăre. Am realizat partea electrică. Am constatat că la un moment dat lipsea ceva. Mergând pe fir, am aflat că erau planuri de lucru, planuri secrete şi planuri strict secrete, care erau doar la Serviciul I. Când am ajuns la acest serviciu, s-a făcut lumină!”, povesteşte Anton Praisler. 
Toate planurile submarinelor, transpuse pe suluri de calc, au fost introduse într-un tub metalic şi au fost predate marinei militare.
 
În acele vremuri tulburi de război, angajaţii şantierului erau mobilizaţi la locul de muncă. Practic, în loc să primească acte să meargă pe front ei erau reţinuţi la şantier, la muncă. Deşi vremurile erau tulburi, în toată perioada în care au fost construite cele două submarine nu au existat acţiuni de sabotaj sau incidente deosebite.
 
 
„N-am auzit niciodată pe tata să-mi spună că au fost sabotaje. Nu era o paza în plus. Aceste nave nu erau echipate cu armament. Tunurile au fost puse abia la sfârşit de specialişti. Nici nu ştiu cum arătau, submarinele erau deja predate către marina militară”, ne mai spune inginerul Anton Praisler.
Asamblarea lor a durat aproape cinci ani. Submarinele erau foarte moderne pentru vremea respectivă.
 
La Şantierul Naval Galaţi, de altfel singurul în măsură să construiască nave militare mari (la Constanţa se făceau doar reparaţii, iar la Drobeta exista o singură cală mică), ar fi trebuit să se construiască şi distrugătoarele Ferdinand, Mărăşti, Maria şi Mărăşeşti, dar nu se ştie din ce motive statul Român a decis să le facă în Italia. 
 
Numai bune pentru pradă de război!
 
Cele două submarine au fost luate de ruşi ca noi, ca pradă de război, imediat după 23 august 1944. Ruşii le-au dat înapoi după aproape 15 de ani, când nu mai puteau fi folosite. Le-au folosit în armata rusă, dar le-au avut ca model, să vadă cum arată un submarin modern. Când au ajuns la România, ele erau numai bune de dat la… casat, la fier vechi. 
 
Potrivit site-ului rumanianmilitary.ro, „submarinul Rechinul a fost retrocedat Marinei Populare Române în anul 1951, fiind casat din cauza vechimii în 1959”.
 
DISTRIBUIȚI