O cheamă Mălina şi are 26 de ani şi pentru trei luni şi jumătate a predat în Kenya. După ce un politician local corupt i-a furat toţi banii, lucru care a forţat-o să trăiască într-o casă unde singurii prieteni îi erau şobolanii, Mălina a fost adoptată de un trib local şi ”botezată” Waceera, adică ”om alb care aduce schimbarea”.

De ce să faci voluntariat la 23 de ani, Mălina? De unde această nevoie de a dărui la vârsta la care oamenii se concentrează pe acumulări?

Am crescut într-o familie în care s-a pus accentul pe empatie cu ceilalţi. Mama era genul de profesoară care ducea senvişuri copiilor la şcoală, iar mie îmi punea două pachete în ghiozdan, pentru mine şi pentru colega mea.

M-am mutat singură în Bucureşti de la 14 ani, când am ajuns la liceu. Şi nu pot să spun că mi-a fost greu să mă descurc de la vârsta la care mi-am făcut buletinul. Îmi trimiteau ai mei pachet, mama venea la fiecare sfârşit de săptămână. De fapt, cred că mi-a prins foarte bine, mă simţeam suficient de matură să fac asta.

Mi-a fost teamă doar în prima noapte. Cumva eram foarte fericită că în sfârşit sunt singură şi pot să sărbătoresc acest lucru, motiv pentru care m-am uitat la un film horror. Era ceva cu nişte câini care omorau oameni. Acela a fost momentul meu de rebeliune. Şi mi-a ajuns. Când auzeam câini prin Bucureşti, îmi creştea pulsul.

După ce am terminat Facultatea de Drept, eram foarte nefericită cu meseria mea, nu îmi plăcea absolut deloc şi am zis să fac ceva care să îmi aducă satisfacţii. Am vrut să fac o schimbare radicală, mai exact să plec undeva unde nu mă ştia nimeni şi nu cunoşteam pe nimeni. Iar acolo să realizez ceva de impact. Aşa i-am întâlnit pe cei de la AIESEC şi m-am hotărît să aplic în programele lor de voluntariat, mai exact în Japonia. Era totul stabilit, ştiam exact unde trebuie să mă duc, unde era grădiniţa. Şi, într-o seară, am primit un e-mail din Kenya, foarte emoţionant, din care am aflat că la ei nu se duc voluntari şi că au foarte mare nevoie de mine. Şi mi-am dat seama că de fapt, impactul ar fi mult mai mare acolo, decât în Japonia. Aşa că mi-am schimbat spontan planurile şi am mai avut timp doar să îi anunţ pe ai mei despre asta.

Am teoria că atunci când nu reuşeşti să te împlineşti şi nu găseşti în tine resuresele pentru asta, te împlineşti prin alţii. Umpli nişte goluri în alţii şi ajungi să le umpli şi în tine.

Cum te-ai pregătit pentru Kenya?

Am citit foarte mult despre Kenya. Iar când am ajuns acolo, mi-am dat seama că nimic, absolut nimic nu semăna cu ce lăsasem acasă. Iar ce citisem îmi era complet inutil.

Şocul a fost decisiv. Totul era diferit: cu maşina mergeam pe stânga, nu pe dreapta, bananele aveau alt gust, ananasul la fel. Oamenii pe stradă erau altfel, muzica – cu totul alta.

Ştiam că nu era o ţară sigură, dar nu ştiam că voi auzi împuşcături la miez de noapte, cum s-a întâmplat de mai multe ori. Sau că poţi închiria o armă de oriunde, fără niciun act, cu 50 de dolari, fără să te întrebe nimeni ce faci cu ea.Înainte de a pleca din România mi-am făcut toate vaccinurile şi tot am făcut malarie. Aveam o listă cu avertismente: să beau doar apă îmbuteliată, fructele sau orice fel de mâncare cumpărate de pe stradă îmi erau interzise, trebuia să fiu exagerată cu igiena. Dar, în prima săptămână, am încălcat toate regulile. Nici nu aş fi putut altfel, pentru că erau foarte mulţi ţărani pe stradă, care vindeau ananas tăiat. Nu era cel mai igienic, dar nici nu părea plin de bacterii. Cum să refuzi? Mă simţeam ca în copilărie, la ţară când ştergeam prunele direct pe blugii plini de ţărână. Aşa am trait şi în Kenya şi, aparent, a fost bine. E drept că după câteva săptămâni am făcut malarie, dar nu din cauza alimentelor, pentru că malaria se transmite prin înţepătură de ţânţar.

Cum au fost primele săptămâni acolo?

În teorie părea totul simplu. Am zis că plec de aici şi îndur orice, că pot să trăiesc exact ca ei, să fac tot ce pot să duc la capăt experienţa. Dar, când am ajuns acolo, mi-a fost extrem de greu.

Ce s-a întâmplat?

Prin nişte conjucturi misteriose am ajuns unde nu trebuia şi nu pentru că aşa era ţara, cum am crezut la început, ci pentru că cineva îmi furase banii. Sigur, ştiam că fac voluntariat, m-am dus cu banii mei, am plătit biletele de avion, cazarea şi mai aveam şi nişte bani de buzunar. Cu totul, vreo 2.000 de dolari, bani pe care m-au ajutat şi ei mei să îi strâng.

După ce am aterizat, când am ajuns să mă cazez, m-am trezit în casa unei femei bolnave de HIV, extraordinar de săracă. Îmi era ruşine să încarc telefonul în casa ei pentru că atunci când venea factura nu avea bani nici măcar pentru asta. Nu aveam internet, iar muzica mea era ce îmi lipsea cel mai mult. Aşa că mi-am rugat un prieten din România, singurul cu care povesteam în detaliu ce mi se întâmpla, să îmi trimită un refren dintr-o piesă pe care vedeam răsăritul în Vama Veche. Şi cumva piesa aia mă salva de fiecare data.

Nu aveam apă. Erau seri în care mă spălam pe dinţi cu suc de portocale. În primele patruzeci şi cinci de zile de stat în Kenya am făcut baie de două ori şi doar în lighean. Începusem să nu mai suport. Experimentam cum e să te culci noaptea flămândă şi plângând.Trăiam cu şobolani în cameră şi mă tot gândeam că trebuie să cumpăr otravă şi să scap de ei. Dar într-o noapte m-am trezit şi i-am auzit iarăşi sub pat şi cred că le-am şi zis: doar pe voi vă am şi suntem la fel pentru că împărţim toate mizeriile astea! Şi nu le-am mai căutat otravă.

Mai exact, cine a furat banii? Tu ajunseseşi acolo printr-o organizaţie renumită, AIESEC, care derulează programe peste tot în lume. Cum s-a putut întîmpla acest lucru?

Eu ştiam foarte bine organizaţia şi aveam încredere în AIESEC. Ştiam ce urma să fac, ştiam că voi plăti pentru experienţa de voluntar, că banii vor intra în contul unui intermediar local, un politician, care îmi va găsi cazare şi se va ocupa de mine, tocmai pentru că AIESEC nu avea echipă în zona pe care mi-o alesesem eu. Iar toate astea le ştiam şi nu vedeam nicio problemă.

Ce nu ştiam era că banii urmau să ajungă în alte buzunare. Iar asta am aflat-o întâmplător. Femeia la care stăteam nu primise niciun ban, deşi trecuseră aproape 30 de zile. Atunci mi-am dat seama că ceva era în neregulă.

Am întrebat în stânga şi în dreapta, cei de la AIESEC m-au sprijinit foarte mult. M-am dus la Ambasada României, iar ei m-au sfătuit să iau primul avion spre casă. Nu m-am îmbarcat, ci am început să investighez. Am aflat că acest politician, să-i spunem Will, cu care ţinusem legătura înainte de a pleca din România şi care mi-a promis că mă va susţine şi va fi alături de mine, de fapt m-a minţit şi cea mai mare parte din bani s-a dus în buzunarul lui. Pe mine m-a instalat într-o casă insalubră iar tipei îi dăduse echivalentul a 50 de euro. Iar când am cerut să mă mute a preferat să mă convingă să plec înapoi în România, pentru că ştia că dacă merg la altă cazare va fi obligat să îmi returneze banii.

Le-a zis celor din AIESEC: mă ocup eu de voluntar şi ea nu mai are grijă, voi nu mai aveţi grijă! Şi a tras sforile pentru toţi, să-i fie lui bine şi să iasă bine. Mă lua la tot felul de evenimente politice, zi de zi, după ce mă întorceam de la şcoala unde predam. Acolo el vorbea swahili, limba oficială kenyană, deşi acolo şi engleza este limbă oficială şi orice copil mai mare de 10 ani vorbeşte foarte bine engleză. Acum mi-e limpede că vorbea swahili ca eu să nu înţeleg. Mă punea să zâmbesc, zâmbeam ca Miss Univers, mă plimba ca pe o maimuţă exponat: uitaţi, eu am adus albi în comunitate! Pentru el urmau nişte alergeri importante, despre care nu mi-a spus. Îmi zicea doar că mergem în comunitate şi facem bine.

Apoi am aflat că fura bani de la toată comunitatea: avea un centru de caritate pentru care am şi lucrat, pentru care urmărea proiecte să aducă laptopuri, deşi acolo nu era curent electric.

Era un manipulator foarte priceput. Unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut. Era destul de uşor să mă manevreze, pentru că nu ştiam alţi oameni acolo, nu ştiam cum mergeau lucrurile.Ce s-a întâmplat cu el?

Am mers până în pânzele albe pentru m-am simţit foarte trădată, rănită ca om. Şi mi-am promis că nu plec de acolo până când nu rezolv lucrurile. Stăteam nopţile şi făceam strategii cum să îl înfrâng. Am ameninţat că merg la poliţie, că îi dau în judecată şi cumva toate astea au funcţionat pentru că eram albă şi trebuia să îmi acorde atenţia cuvenită.

Iar ceea ce am obţinut a fost că i-au închis proiectul. Iar alegerile pentru care se zbătuse atât le-a pierdut.

Însă mie mi-a fost interzis, nu juridic, nu legal, mai mult sugerat că ar fi mult mai bine să nu mai ies pe stradă neînsoţită şi să nu mă mai duc la şcoală.

Lumea îmi spune că am fost inconştientă, dar am avut grijă. Adică toţi paşii au fost calculaţi. M-am implicat, dar m-am implicat responsabil.

Cum te-au primit ei, o fată albă într-un trib de negri?

Mulţi dintre ei auziseră că există albi, dar nu văzuseră pe nimeni. Şi eu am fost şocul lor. Erau copii care se speriau şi fugeau. După care se prindeau că e ceva serios şi veneau timid înapoi, se apropia şi încercau să mă atingă, apoi nu se mai dezlipeau de mine şi de părul meu. Îmi desfăceau părul, îl împleteau şi îl despleteau.

Cum era şcoala, cum te-au primit copiii pentru care acceptaseşi această misiune?

Eu am ajuns în Raiul pe Pământ. Într-o şcoală la care se ajungea foarte greu. În fiecare zi mergeam pe jos vreo 6 kilometri, după care luam un autobuz vreo 30 de kilometri, după care, încă vreo 10 km, luam taxi-motoreta, un mijloc de transport foarte popular şi ieftin.

Dimineaţa plecam foarte devreme, pe la 6, mă întâlneam cu oameni care mergeau la muncă sau alergau şi deja ne împrietenisem, ne salutam. În autobuz călătoream la un loc: oameni, câini, porci ori saci de cartofi. Se asculta reggae şi tot autobuzul se clătina pe ritmuri din Bob Marley.Şcoala era în mijlocul unei plantaţii de ceai şi de ananas şi aveam un foarte mare copac de avocado în curte. Construcţia era sărăcăcioasă: cărămidă, peste cărămidă plus acoperiş. Clasele nu aveau ferestre şi nici table. Scriam pe perete. Nu aveau nici curent electric. Dar, în ciuda acestor lucruri, era un loc minunat. Un loc uitat de timp şi lume, iar asta l-a făcut cel mai frumos loc din lume.

Eu predam educaţie civică celor de clasele VI – VIII. Ei mă învăţau swahili, iar eu îi învăţam principii de drept, dar şi despre familie, prietenie, principii adaptate realităţilor lor. Unii copii erau extrem de inteligenţi şi aveau cele mai îndrăzneţe vise: unul mi-a zis că vrea să se facă preşedintele Americii, să calce pe urmele lui Obama. Altul mi-a zis că îşi doreşte să devină medic pentru că vrea să salveze vieţi.

Care erau şansele lor reale să iasă din comunitate pentru o profesie cu care să îşi depăşească condiţia?

Nu aveau multe şanse. Liceul la ei costă foarte mult. Toate liceeele au internat segregat pentru fete şi băieţi şi, odată intrat acolo, copilul se mai întoarce după jumătate de an. Iar costurile de întreţinere sunt uriaşe.

Dar să zicem că treci de asta. Îţi trebuie un noroc şi mai mare să ajungi la facultate. Şi am cunoscut exemple, cei din AIESEC de exemplu, erau copii care au învins sistemul. Am cunoscut medici, ingineri sau profesori, însă ei erau excepţiile. Majoritatea dacă ajungeau la liceu, nu apucau să îl termine.

Will, liderul politic despre care îţi povesteam, este un caz de succes pentru comunitatea lui. Este un tip care acum are treizeci şi ceva de ani, dar abia îmi ajunge la umăr şi este mult mai slab decât mine. A crescut într-o familie în care se mânca o dată la două zile, drept urmare este subnutrit iar asta se vede şi acum, ca adult. El, extrem de inteligent, s-a făcut remarcat, cineva l-a protejat şi l-a ajutat să facă liceul şi să termine facultatea. Însă el şi cei ca el sunt cazuri izolate. Realist vorbind, sistemul îi condamnă pe copiii săraci la o şi mai mare sărăcie şi neputinţă.Copiii care vin din medii înstărite însă sunt instruiţi şi extrem de democratici. După cele 45 de zile de coşmar am ajuns în cea mai frumoasă familie pe care am văzut-o eu vreodată, oriunde în lumea asta. Am stat la ei două luni. Ea era medic psihiatru, iar el era managerul unei companii de ceai. Oameni foarte deschişi la nou, cu patru copii, dintre care unul adoptat, care investeau foarte mult în educaţie. Copiii studiau franceză sau pian. Adulţii erau religioşi (religia oficială acolo este creştinimul, dar comportamentul celor religioşi este destul de habotnic), însă copiii erau lăsaţi să gândească singuri: fata cea mare nu era religioasă, deci nu o obligau să spună rugăciunea. Iar băiatul de 13 ani, care visa să devină inginer, era la o şcolă mai slabă decât nivelul lui de pregătire. Iar părinţii, chiar dacă şi-l doreau transferat într-o instituţie mai bună, nu au decis pentru el, l-au luat într-o seară la o discuţie: Josh, noi suntem de părerea asta, însă decizia îţi aparţine. Iar Josh era un copil de 13 ani.

Ce înseamnă Waceera şi cum ai ajuns să obţii acest nume?

În drumurile mele către şcoală am reuşit să mă împrietenesc cu un grup de femei care făceau parte dintr-un trib din zonă. Erau pe câmp şi m-au convins să intru în vorbă cu ele pentru că erau foarte vesele. Cântau şi munceau.Am empatizam mai mult cu ele pentru că am văzut în ele ceea aş fi putut fi şi eu, dar am avut norocul să fiu o femeie care are toată libertatea din lume. Iar ele nu ieşiseră niciodată din sat, iar universul lor se rezuma la a găti şi a spăla. Şi cumva era mai bine pentru ele că nu îşi doreau să iasă, pentru că a merge la oraş echivala de cele mai multe ori cu prostituţia.

Aşa că de ziua mea, în mai, au organizat o petrecere, cu muzică şi ceva mâncare specifică tribului, în care m-au ”botezat” şi mi-au dat nume kenyan, Waceera, ce înseamnă ”om alb care aduce schimbarea”.

Mi-am petrecut ziua de naştere cu ei şi apoi am vrut să le ofer o donaţie. Dar am vrut să nu fie nişte bani aruncaţi pe mărunţişuri, ci să investesc în ceva sustenabil. Ei mi-au spus că au nevoie de un cort ceremonial pentru care eu le-am dat 500 de euro, adică banii cu care voiam să plec într-o excursie în Zanzibar. Am renunţat la excursie şi am donat banii. Iar când m-am întors în România, am primit de la ei o poză cu noul cort. Am fost foarte fericită.

Acum îmi dau seama că, dacă m-ar face ceva fericită, ar fi să strâng mulţi bani, cu care să mă întorc la copiii din şcoală, să pun nişte geamuri clădirii sărăcăcioase de lângă copacul de avocado şi să cumpăr nişte table pentru clasele unde copiii nu înţelegeau nimic din ce se scriau profesorii pe pereţi.